Un macaz al destinelor
Am citit Anul Șarpelui mai repede dacât aș fi dorit. L-am citit cu nerăbdarea unui adolescent și l-am citit ușor, nepermis de ușor. M-am tras de mânecă de câteva ori de-a lungul lecturii spunându-mi că nu la placerea de a citi am fost chemat ci la un travaliu intelectual, la răspunderea unui cititor chemat să rostească o judecată de valoare... Apoi m-am consolat cu gândul că, intr-un fel sau altul, un cititor de rând poate, dacă nu să rostească sentința, cel puțin să-și aștearnă argintul ca pe un colb simțirilor peste aura celor care vor venii mai apoi să despice firele in patru. Mi-am zis, acest „Grig”, Grigore Avram, îmi dă voie, pentru că nu l-am văzut față în față, să mă detașez, să fiu un sceptic cu aripi, dacă pot spune asta nefiind dator cu nimic, nici măcar cu o banală mișcare a sprâncenelor, nici măcar cu o dare din umeri... Mi-am păstrat, prin grația autorului, dreptul la o libertate absolută așa că am ajuns fără durere la la un final/început de o glorioasă salvare: „Undeva, în depărtare, glasul sirenei unei ambulanţe chema de zor viaţa la viaţă.” Grig, de la deriva nesiguranțelor mele, mi-ai dat unînceput!
Grigore Avram, s-a născut în comuna Maieru, loc documentat încă din timpuri antice drept „rusticum praedium”, loc al respirațiilor înalte reverberându-se într-o ascensiune ireversibilă în pofta unei brazde în plus din Ion sau în tenebrele Pădurii spânzuraților. Maieru este un loc unde strigătul copiilor pe ulițe încă nu a încetat și, da, veșnicia nu se sfiește să se nască. Ca orice bistrițean de inimă, Grifore Avram, poartă sub unghii coaja stejarilor și a fagilor, poartă în inima lui destulă grijă pentru prospețimea sevei purtătoare de viață a codrilor Rodnei ca să-și dedice chiar miezul propriei ființe înspre conservarea lor. Și acolo unde cercetătorul și doctorul în domeniul silviculturii se oprește prin limitele lui, poetul, prozatorul și eseistul începe... „Rădăcinile, dacă sunt adânci, fac legătura mai bună cu pământul. Frunzele, dacă sunt în vânt, primesc mai multă lumină în unghiuri despre care nu ştim prea multe. Noi, dacă suntem curaţi, primim liniştea gândului magic şi aroma unui caracter înstărit. Un fel de bonus la etică (i-ar spune ateii) sau, mai degrabă, un altoi domnesc pus caracterului (spunem noi, ceilalţi).” Există o împletire complexă între rădăcini, frunze și pământ ca destin si „noi” (o eretică generalizare, ar spune unii). Undeva „din păcate” lucrurile încep să nu mai fie așa deoarece „pământul, călcându-l în picioare în fiecare zi, ne-a luat (se pare) definitiv dreptul de a avea rădăcini adevărate. Lumina, pentru că o înghiţim în mod repetat, ne abandonează periodic întunericului. Caracterul, pentru că l-am tradus în reacţii improprii sufletului, ne-a înstrăinat unei morale potrivită demonilor care umblă întotdeauna desculţi. Şi atunci, mă întreb, noi cu ce am mai rămas? Sigur că da, întrebarea este firească, omul și locul au luat-o razna, separați, undeva la un macaz al destinelor. Uneori se produce o regăsire, alteori rămâne doar o lungă și dureroasă tânjire a reîntregirii pe care o regăsim, conștient, doar la nivelul tristeții. Și totuși absolutul și atingerea sublimului prin căutare ne dau dreptul de răscumpărare din tirania tristeții:
„Bucuria pe care-o avem /Când deasupra, pe Cer, este Soare, /Ne transformă privirea, din ghem, /Într-o lungă și dreaptă cărare.”
Anul Șarpelui începe și se termină într-o tentativă de întregire, de regăsire. L-aș numii mai degrabă un travaliu, un drum al durerilor și al bucuriilor amânate. Este primul roman al lui Grig, îmi spun, și sunt pregătit să acord circumstațe atenuante pentru îndrăzneala autorului de nu fi el insuși ori de a fi cine cred eu că este... Dincolo de acestea, narațiunea curge frumos, intriga este seducătoare, limbajul acceptabil. Există forfotă de viață ori aparența acesteia. Fără îndoială izul de Harlequin Collection Stories va asigura vandabilitate, seducția romanței citadine este la ea acasă, ritmul este viu, tineresc... Dar, așa cum am afirmat, undeva, la un macaz al destinelor, omul și locul iau traiectorii diferite și prima victimă a acestei drame este contextul, zgomotul de fond, dacă vreți, pădurea și nu doar copacii. De aceea cred că, pentru un motiv pe care nu-l înțeleg, autorul alege în mod conștient acest vacuum drept context. Cineva, un dascăl al Scripturilor spunea: „Un text fără context este un pretext”. Cred că narațiunea, deși vie și seducătoare, este pretextul lui Grigore Avram de-și articula tezaurul de idei de care, fără indoială, dispune. Ceva de acest gen caracterizeaza Ultima Noapte de Dragoste Întâia Noapte de Război ... Acolo însă cadrul istoric și geografic au conturat puternic personajele cărții. În Anul Șarpelui, haideți să privim două personaje pe care autorul le vrea diametral opuse: Elizeu și Pompei. „Turnătorul” Pompei pe care îl accept, conform intenției autorului, drept un personaj revoltător are mai multe asemănări decât deosebiri vis-a-vis de Elizeu. La o bere, într-o misiune detestătoare, Pompey dovedește o ascuțime de minte, un spirit analitic cu nimic mai prejos decât cel al lui Elizeu. Punctul de vedere al lui Pompey caracterizat de Elizeu drept „meschin și grotesc” devine punctul de vedere călăuzitor în relația ilicita dintre Elizeu și Liana. Dialoguri de genul Elizeu-Pompei sunt mai degrabă monologuri prin care autorul își folosește libertatea de a spune ceea ce dorește fără a fi împroșcat cu pietre. Eseistul Grigore Avram este, în general, eseist și în Anul Șarpelui. Interesant și de-a dreptul răscolitor dialogul/monologul din pagina 12 unde poetul și eseistul se se regăsesc „in full display”.
- „Părerile mele sunt mici adaosuri la neputinţa altora de a-şi fragiliza ura. Aşa că, nu încerca să mă vinzi propriilor tale convingeri, că vei risca o marginalizare a sentimentelor care, pe moment, mă pun în evidenţă.
- Nimeni nu încearcă să te izoleze în vreun fel. Dacă nu ai observat, dorinţa mea e să te adun, răpindu-ţi singurătatea în integralitatea ei, urmând ca mai apoi s-o alipesc singurătăţii mele. Să formăm un binom nesingur, da, ai auzit foarte bine, unul nesigur, compus din două singurătăţi. Spun nesigur, deoarece în această sferă a incertitudinii fericirea îşi găseşte locul şi motivaţia. Asta mi-aş dori să poţi constata şi tu ori de câte ori vei auzi strigătul de disperare, care se repetă la nesfârşit, al Cascadelor, condamnate şi ele la însingurare.”
Ne apropiem de sfârșitul romanului cu viețile lui Elizeu, ale Norei si Lianei în întregime ruinate, cu Bogdan și Pompei la un fel de rascruci. Am ajuns la sfârșitul romanului, la macazul destinelor de unde epilogul devine prolog. Există o impresionantă inerție in acest : „Undeva, în depărtare, glasul sirenei unei ambulanţe chema de zor viaţa la viaţă.” Este un apel asurzitor la sensibilitatea autorului față de setea pe care Anul Șarpelui a stârnit-o în imaginația cititorului. Prevăd jumătățile de cărămidă întregindu-se într-o construcție nouă unde viața și viață se vor suprapune, se vor topi în ceva nou înspre deliciul cititorului. Realitate?
Nu am avut bucuria să-l cunosc față în față pe Grig dar simt că bucuria ieșirii din noi prin dialog va fi ea însași un context mai mult decât acceptabil... În ciuda rezervelor pe care mi le-am exprimat cu toată sinceritatea văd în Grigore Avram un romancier în plina devenire cu suficientă energie și carismă, un luptător pe cazematele sublimului din care inima cititorului va fi prada cea mult așteptată.