Există o nelinişte în noi, în fiecare din noi, o nelinişte izvorâtă dintr-un adânc care ne aparţine şi pe care nu-l putem cuprinde în disperata aventură a autocunoaşterii. Sentimentul unei aşteptări continue ne urmăreşte clipă de clipă dând vieţilor noastre un iz de iminenţă în dorinţa noastră de a ne agăţa de viaţă. Zi de zi, mai nerăbdători şi mai animaţi, paşii noştri ne duc la cutia poştală de unde nădăjduim să primim ceva, o veste, un semnal care să schimbe cursul a ceea ce cunoaştem deja şi nu ne satisface. Ridicăm cu emoţie receptorul şi cercetam INBOX pentru acelaşi motive…
Febra “cercetărilor fără rost” ne cuprinde din ce în ce mai mult minţile. Există în noi, în fiecare din noi, un simţământ de revoltă, al neîmpăcării cu clipa, sentiment pe care aş încerca să-l descifrez în rândurile de faţă. De unde vine? Cum este afectat omul născut din nou, şi de ce omul duhovnicesc are perspective cu mult dincolo de imperiul acestui simţământ?
Gândul mă duce la Adam, în grădina Edenului, la Adam, creatura desăvârşită a lui Dumnezeu. El a trăit într-un mediu desăvârşit unde, toate lucrurile create au existat înspre desfătarea lui şi, cu toate acestea acea nelinişte, acea aşteptare inexplicabilă exista în el pentru că la vederea Evei el exclamă: “…în sfârşit…!”(Gen.23:3). Strigătul pare să anunţe sfârşitul unei lungi aşteptări şi triumful împlinirii în acelaşi timp. Deşi armonia este o împlinire în sine, o împreunare a două entităţi desăvârşite, Adam şi-a transmis “neliniştile” din generaţie în generaţie, din nepot în nepot până în zilele noastre… De ce? De ce chiar şi în desăvârşirea Edenului există acea nelinişte a unei continue aşteptări? Se pare că armonia lui Adam şi a Evei era doar sămânţa sau anunţarea unei divine armonii care urma să fie desăvârşită undeva în departele unui viitor dureros de râvnit… Lipsea ceva în Eden deşi toate lucrurile erau bune şi erau aşa pentru că Dumnezeu le-a găsit bune. Cine ştie ce era dincolo de Eden înainte de cădere? Ce era dincolo de teritoriul mărginit de Tigru şi Eufrat? Acestea sunt mai degrabă întrebări retorice la care, poate, vom găsi răspunsul în ziua întâlnirii cu Mirele, dacă în ziua aceea vom mai avea nevoie de un răspuns… Personal nu cred că vom avea întrebări în ziua aceea.
Nu cumva artele, prin tendinţa lor de a transfigura realitatea, de a idealize relaţia omului cu mediul în care trăieşte sunt o expresie a acelei nelinişti moştenite din Adam? Cineva l-a numit pe Eminescu “remuşcarea dorului de absolut”. Dorul de absolut este dorul după o armonie supremă la care nimic nu poate fi adăugat, nimic nu mai poate fi râvnit, nimic nu mai poate fi ştirbit… Dacă intenţia Creatorului a fost ca Edenul să fie un asemenea spaţiu atunci crearea Evei n-ar fi fost necesară şi căderea omului şi a îngerilor în păcat nu ar fi fost posibile. O, cât de adânci sunt gândurile lui Dumnezeu! Acum, când mă las transportat pe făgaşul acestei meditaţii, simt suspinele negrăite ale spiritului uman înălţându-se disperate în agonia unei dureroase neîmpliniri…Dealtfel toată firea geme şi suspină. Artele însăle în roadele lor sunt un strigăt care ne arată clar şi răspicat că nici măcar imaginaţia cea mai bogată şi nici măcar cel mai elevat dar creator nu vor putea cuprinde perfecţiunea unei împăcări depline, unei plinătăţi desăvârşsite pe care noi am numi-o absolutul.