"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Păşea cu botuţa ei, anevoie, de parcă ar fi tras toate durerile lumii după ea. „Este bugăt până la inima satului” îşi zicea, „doară doară s-o-ndura oarecine de mine să mă ia” , nădăjduia bătrânica. Gâfăia sub năframa neagră. Peste treizeci Celsius si racorirea mult aşteptată, o ploaie or fie ce-ofi, nu mai venea. E prea anevoie aşa. Trăgea nădejde c-o mai apuca-o pe doctoriţa la dispensar. O doare, nici nu mai stie câte o mai dor, se simte slăbită. Picioarele şi le ridica greu de la pământ. Oh, da, se aude ceva. S-a întors anevoie, cineva din dincolo de marginea satului venea cu un Logan. „Doamne, opreşte-l să mă ia, Te rog, Doamne, opreşte-l!” S-a tras la marginea drumului prunduit şi şi-a ridicat mâna cu nădejde... „Doamne, îndure-se de cei optzeci si noua de ani ai mei, că mult m-au trudit toţi anii aiştea.” Loganul venea ameninţător apoi a trecut de bătrânica şi botuţa ei, învăluind-o intr-un nor gros de praf... „Să nu te prindă, anii mei, domnule, să nu-ţi facă şi ţie altul la fel!”. Printre prunii lui Sive Ioanii se intrevedea crucea bisericii.

(Cronica unui roman in devenire)

Când m-am trezit cu cele 70 de pagini „letter size, no space“ am fost cumva intimidat de posibila povară a unei citiri anevoioase, unde autorul nu-ți oferă grația unui popas între paragrafe sau, cel puțin între capitole, nu-ți dă șansa de a te agăța cel puțin de un titlu... „Oh, nu!“ îmi ziceam, un Franz Kafka din nou? Ba, mai mult, tot felul de gânduri și de posibile scuze îmi treceau prin cap gândindu-mă la oferta redusă a timpului meu pe piața liberă a vocilor de toate felurile care tind să se interfereze cu setea, tot a mea, de liniște... Apoi mi s-a năzărit așa, să aplic regula de aur în privința câștigării și reținerii de prieteni sau, mă rog, a conviețuirii într-o cel puțin relativă armonie într-un haos creat (!!!) cu preponderență de chiar limitata mea putere de a mă armoniza cu mine însumi...

Noi, muritorii, avem luxul de a iubi fără să idealizăm dar şi chinul de a fi idealizaţi sau, prin contrast, de a fi împroşcaţi cu cu ceea ce, în realitate, suntem.

 

„Ştiai că eşti?..” M-a privit cu o comică îmbufnare. „Ai vrut să spui perfectă?” Desigur că nu de o dezbatere îmi ardea mie acolo, în cutia de aluminiu, după opt fuse orare de zbor. „Spune-mi, vrăbiuţo, la ce ţi-ar folosi să fi perfectă?” Sunt cumva eu însumi încurcat de propriile mele gânduri.

Cand privesc pretul nemasurabil al zilei, clipele care se scurg prin clepsidra fiintelor noastre obosite de asteptari, dincolo de ritualul de automultumire al limbii cu care ne vorbim noua insine,  vad un ocean de intrebari la care nu am avut nici puterea, nici vointa de a raspunde, si poate ca, dincolo de frica de a accepta raspunsurile, este frica de a ma pune fata in fata cu o realitate pe care totusi doream s-o accept…  Da, realitatea propriei noastre treceri inspre un glorios altceva, cu picioarele puternic infipte intr-un prezent mai mult decat dureros. 

Deschidem usi,una cate una, apoi alergam in alta parte, deschidem alte usi si, dupa ce aruncam o privire scurta inlauntru, alergam mai departe si deschidem alte usi... Suntem, parca, intr-un travaliu de o intensitate inimaginabila incercand sa cuprindem cat mai mult intre doua felii de timp, incercand cu disperare sa nu rostim aceleasi cuvinte despre lucrurile care serepata zi de zi intr-o monotonie implacabila. Cate usi am deschis si cate priviri am risipit inspre acelasi launtru?

Trebuie sa existe undeva, imi spuneam, un loc, un principiu, o idee, ceva care sa lege numele lucrurilor si intruparea lor, in ceva mai mult decat o suma de entitati, un ceva unic inexpicabil, poate, ceva care sa lege sunetul, culoarea, miresmele si forma. De fapt imi place sa cred ca toate acestea pot coexista pana la a imparti aceeasi respiratie. Merg si mai departe in a crede ca de fapt aceasta inefabila realitate a frumosului exista, ba mai mult: exista pentru noi! Trebuie doar ca nelinistea si nesomnul cautatorului acesteia s-o dezveleasca…

Acum, spuneti-mi, pana unde ne va mai duce nepasarea? Ce scuze vor mai putea fi rostite? Atat de profund ma tulbura gandul odioasei noastre nepasari incat nu este destul plumb in univers care sa apese cerul peste noi. Imensitatea poverii care trebuia sa ne fie usoara si n-am purtat-o, harul jugului lui Cristos care trebuia sa ne fie bun si totusi nu l-am luat asupra noastra vor reverbera prin vesnicie in greutatea unei pierderi neexprimabile.

Deschidem usi,una cate una, apoi alergam in alta parte, deschidem alte usi si, dupa ce aruncam o privire scurta inlauntru, alergam mai departe si deschidem alte usi... Suntem, parca, intr-un travaliu de o intensitate inimaginabila incercand sa cuprindem cat mai mult intre doua felii de timp, incercand cu disperare sa nu rostim aceleasi cuvinte despre lucrurile care serepata zi de zi intr-o monotonie implacabila. Cate usi am deschis si cate priviri am risipit inspre acelasi launtru?

(Cu ce pret?)

Nu ce vom obtine conteaza, spune intelepciunea lui Dumnezeu, ci cui ne inchinam. Si daca am realizat ceva, care este pretul?

Suntem atat de incatusati in timp incat urma trecerii noastre o marcam intotdeauna in expresia unei pierderi iremediabile insumata in timpul care a trecut. Ne trecem regretand ca nu am burdusit clipele abia trecute cu mai mult din prezenta noastra, ca am lasat in urma prea putin pentru o eulogie impresionanta si ca in galaxia aceasta de colb am stralucit atat de putin pntru a misca cat de cat balanta prestantei. Asa de scumpa ne este privirea admirativa a aproapelui incat nici un efort nu ni se pare prea mic pentru a o atrage. Modul acesta desert de a gandi si de a-ti randui viata conform acestui gand noi o numim, tragic dar adevarat, “relizare”. Persoana “realizata” este un exemplu de urmat, statutul ei este o tinta demna de atins si depasit.

(Cealaltă parte a ecuaţiei)

Care pierderi? Câte din ele pot fi puse în balanţă şi să nu cântărească infinit mai uşor decât adevărul pe care te pune faţă în faţă cu Creatorul tău prin cunoaşterea Lui în mireasma cerească a unei vieţi încununate de izbânzi eterne.


Capacitatea fiinţei umane de a se adapta circumstanţelor extreme este mai mult decât uimitoare. Te întrebi cât, dincolo de puterea lui, poate sa accepte omul pe umeri, să poarte cu stoicism şi să invingă? Oricât vei încerca să pui şi să adaugi de cealaltă parte a ecuaţiei tot va rămâne ceva care va mai trebui adăugat.