"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Angela Furtuna

Categorie: Angela Furtuna


În așteptarea minunilor, prințesă în regatul copilăriei


Am pășit pe urmele regilor României. Prințesa munților. Pădurea, școala și biserica, podul cu reviste și cărți din Bucovina imperială, poveștile bătrânilor și cântecul de toacă, serile parfumate și dansul vitelor ce revin seara de la pășune în curtea păzită de ciobănescul Ursu... Balconul cu vedere spre Rai.

Memoria este o oglindă vorbitoare.

Îmi petreceam vacanțele de vară și de iarnă sau weekendurile din anii ’50 – ’60 la casele bunicilor materni din Frasin.

Situat în partea de Vest a fostei Mănăstiri Voroneţ, la poalele împădurite ale muntelui Ascuţita, în unghiul format de râul Moldova cu pârâul Suha, la confluenţele lor, la numai 7 km vest de orăşelul Gura Humorului, satul Frasin – după numele copacului frasin ce altădată împădurea „Dealul Frasinilor” – începe să fie populat abia în jurul anului 1776. Până atunci, precum rezultă din documentele hotarnice ale lui Vartolomei Măzăreanu din 1738, aceste locuri erau nepopulate. După o legendă cunoscută de bătrânii locului, denumirea satului ar avea originea într-un frasin bătrân şi scorburos ce era folosit de haiducii timpului drept loc de popas şi adăpost pentru arme.  Acelui loc de întâlnire şi popas ei îi spuneau la „frasin”, nume ce s-ar fi păstrat şi astăzi. Relieful acestor locuri apare ca o succesiune de valuri uriaşe ce au încremenit în creste ce ating, pe teritoriul satului, cota maximă de 500 metri în vârful numit „Ascuţita”.

În podul casei bunicilor, precum bărcuțele dintr-un port de plaisance, printre piese bizare și vechituri, cărți românești, nemțești (unele în scriere gotică, dar și normală) sau idiș (aveau și evreii învățăturile și Cărțile sfinților lor, aflate în Pirkei Avot, ca rămășiță a trecerii lor prin satele muntenești și pildă de prietenie cu românii); legate în scoarță moale de copac, câteva cărți bisericești lustruite de fum, unele în alfabetul chirilic, numere vechi din revista Glasul Bucovinei, organ național românesc, tipărit la Cernăuți, cu redacția pe strada Iancu Flondor nr.33 și strada D. Petrino nr.1. Din revistele vechi aflam încă din primii ani de viață tot felul de povești jurnalistice, care îmi hrăneau foamea de istorie, de descifrare (tipică oricărui copil ce trăiește în orașe cosmopolite) și gândirea cinematografică: lumea în care am văzut lumina zilei și în care am copilărit nu a fost o enclavă stabilă, ci a fost o scenă a istoriilor și civilizațiilor ce se intersectează, uneori violent, unde au născut iubiri și conflicte, deopotrivă creatoare de armonii și de tensiuni. Pe cartea ei de rugăciuni bunica scrisese: să nu uit, Doamne, Iisuse Hristoase!

Cartea de povești din Glasul Bucovinei

Pe prima pagină din Glasul Bucovinei citeam, bunăoară, că la 1937 Uniunea foștilor voluntari români pentru războiul de reîntregire a neamului din regionala Cernăuți, despărțimântul Rădăuți secția teatrală va juca piesa “Zorile” de Șt. O. Iosif  în luna iulie, în următoarele orașe din Bucovina: Rădăuți, Siret, Câmpulung, Suceava, Storojineț, Vatra Doreni, Putna, Vama, Iacobeni, Dorna Candrenilor, și în celelalte comune unde se găsesc săli spațioase. La Frasin, după vreo 25-30 de ani, funcționa un Cămin Cultural. Oare trupa de voluntari patrioți o mai fi existând? Atestată docu­men­tar la 1850, de existența localității pare a se fi pomenit încă din 1785, fiind o așezare ale cărei începuturi coboară taman în vremea lui Ștefan cel Mare. Cu toate astea, până în 1924, Frasin nu a avut nicio biserică ortodoxă, deși era religia străveche a locului. Ulterior au apărut trei. Casele bunicilor mei o străjuiau pe cea mai misterioasă, parcă evadată din pădure. Satul Frasin cel plin de oameni nu-şi are începuturile prea departe de vremurile noastre, acesta fiind mai mult o creaţie a regimului habsburgic. Până atunci, povestesc martorii,  locurile acestea, proprietate a fostei Mănăstiri Voroneţ, împădurite cu răşinoase şi frasin, nu erau populate, iar liniştea vânatului îmbelşugat o mai stinghereau, din când în când, doar vânătorile domneşti sau piciorul călătorului ce se încumeta să străbată poteci ascunse ce-l duceau la „Ştulpicani” sau mai departe, spre secularele păduri de la Slătioara, păstrate ca rezervaţii şi-n zilele noastre.

Locul meu favorit pentru lectură a fost de la bun început la gura sobei. Nu aveam un fotoliu, ci un scaun mic cioplit din lemn parfumat și rotunjit cu meșteșug. Copilăria mică mi-a revelat muntele din care se trăgeau strămoșii, pădurile mănăstirești, mirosul lemnelor de brad, împreună cu pulberea de pe cărțile vechi, izul de mucegai al scrisorilor de pe front primite de la unchi și bunici, deveniți eroi, și sunetele moi ale cuverturilor de lână. Foișorul din pod avea vedere către altar, situat la nici 30 de metri. Gard în gard cu noi era Biserica ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Frasin.

Uneori, doar pentru a citi, contopită cu singurătatea obcinelor bucovinene și cu umbra repede a pădurii de pe firul apelor. Din când în când, ascunsă cu cărțile mele în podul încins, îmi ridicam fruntea și priveam zarea largă înspre Râul Suha sau Moldova, către Gura Humorului, spre îndepărtata Suceavă, unde locuiam și unde mă născusem pe 19 iunie 1957, fix la miezul zilei, în plină taină a unirii cu Dumnezeu.


Trenurile Regilor României sosesc la Frasin – 2 iulie 1937

Pentru copilul iscoditor care eram, firul poveștilor urca majestuos din reviste și cărți de epocă, brodând de la perioada imperiului Austro-Ungar, către dictatura regală și celelalte dictaturi ce i-au succedat, trenurile purtând printre obcinile Bucovinei caravanele minerești, corăbiile forestiere, nostalgiile austriece, convoaiele armatelor germană și sovietică, stâncile umblătoare, acoperite cu cenușiul pătat cu stropii sângerii și cadențele ostașilor români.

Trei trenuri se puneau în mișcare la Cernăuți cu destinația Frasin, în 1937, pe 2 iulie, când Regii României își anunțau prezența, aflasem dintr-un vechi număr al revistei Glasul Bucovinei, din podul bunicilor. Generalul Teofil Sodorvici, vechi fiu al satului, născut în 13 februarie 1896 Bucșoaia-Frasin (care va fi un comandant al Străjeriei, organizația de tineret înființată de regele Carol al II-lea, și ministru al propagandei naționale în Guvernul Gheorghe Tătărăscu după demisia lui Constantin C. Giurescu), organizase o mare sărbătoare a arcașilor: Trenul Nr. 1, Plecarea Cernăuți 16.45, Grădina Publică 17.10, Ceahov 17.20 și așa mai departe, trecând prin Cosmin, Cuciurul Mare, Dumbrava Roșie, Adâncita, Vadul Siretului, Bahrinești, Vicșani, Dornești, Țibeni, Milișăuți, Dărmănești, Părhăuți, Todirești, Miron Costin, Pârtești, Cacica, Strigoaia, Ilișești, Păltinoasa, Gura Humorului, Sosirea Frasin 3.03. La Trenul Nr. 1 era anunțat că se atașau și vagoane cu arcași. Trenul Nr. 2 avea ruta Aron Pumnul – Frasin. Trenul Nr. 3 avea ruta Vatra Dornei – Frasin. Vineri, 2 iulie 1937, în comunca Bucșoaia, județul Câmpulung Moldovenesc, avea loc festivitatea încadrării arcășiilor bucovinene în oficiul de educație a tineretului român O.E.T.R. Era anunțată participarea M.S. Regelui Carol II și a A.S. Marelui Voievod Mihai, cu următorul program: ora 9. Primirea M.S. Regelui și a Marelui Voievod Mihai în gara Frasin de către prefectul de Câmpulung și primarii din Frasin și Bucșoaia. Ora 9.10. Pornirea cortegiului spre școala din Bucșoaia. Ora 9.30. Inaugurarea școalei din comuna Bucșoaia.


Regele Carol al II-lea și fiul său, Regele Mihai: noblețe și frumusețe de poveste


Pe 2 iulie, Regele și fiul său coboară la Frasin, unde sunt întâmpinați de Guță Tătărescu și câțiva membri ai guvernului, apoi pleacă cu automobilele la Bucșoaia (circa 3-4 kilometri), unde Teofil Sidorovici oficia impecabil sărbătoarea arcașilor. Inaugurarea școlii a fost un eveniment care a lăsat în memoria locurilor povești nemuritoare. Fetele și tinerele mame vor povesti pentru câteva generații, până la mine, cât de frumos și impunător era Regele, cât de seducător era Mihai, ce avea la vremea aceea aproape 16 ani. De altfel, peste câteva luni, pe 25 octombrie, cu ocazia împlinirii vârstei de 16 ani, conform tradiției din familia regală, Mihai devine ofițer, în gradul de sublocotenent, în regimentul 1 Vânători de Munte. Este organizată de către rege o ceremonie cu tentă propagandistică, fiind invitați oameni de stat și nobili străini (regentul Paul al Iugoslaviei, principele moștenitor Gustav Adolf al Suediei, principele Friederich von Hohenzollern, mareșalul polonez Edward Rydz-Śmigły, generalul francez Joseph Georges, principele Charles al Belgiei, generalul englez Georges Jeffrey, generalul cehoslovac Sirovi, generalul grec Dragos, generalul turc Muhalim Mazlum Iskova), cât și politicieni români (Averescu, Argetoianu), ceremonia fiind filmată. Organizarea propriu-zisă fusese sarcina lui Ernest Urdăreanu.

Bunica și prietenele ei, aflate la acea vreme în adăpostul visător al tinerelor femei, povesteau adesea, vrăjite, despre farmecul regilor României, de parcă ar fi făcut parte din familie. Faptul că regii poposiseră la Frasin și păstoriseră evenimentele legate de școală le crease o aură specială. Oamenii locurilor aveau sete de carte, nu sete de război.

Minune! Pașii mei mici, de copil al cărților și al revistelor, călcau peste urmele regilor acestei nații. Sigur și Făt Frumos, și Dumnezeu pășise pe aici. Și călărețul cu plete Radu Mareș, mai mare decât mine cu 16 ani, pe care-l vedeam cum zbura adesea pe liziera pădurii pe un cal ce părea fermecat, devenit mai târziu scriitor clujean, în ale cărui romane din anii ’90 – 2000 aveam să regăsesc acribia de maestru ce fixează prin arta prozei detaliile lingvistice și istorice, cutumele, dialogurile interculturale și stilurile de comunicare ale personajelor din locurile unde amândoi am copilărit. A fost prozatorul care a zugrăvit strălucit meleagurile frăsinene, ridicând scriitura la rang de artă desăvârșită. Nu ne-am cunoscut niciodată în anii copilăriei, ci abia mult mai târziu în anul 2014, ca invitați ai poetului Radu Ulmeanu, la Zilele Revistei Acolada, la Satu Mare.

Amintirea sosirii Regilor României la Frasin în iulie 1937 a fost cea mai frumoasă bijuterie pe care mi-a lăsat-o moștenire bunica Veronica.

 

 

Categorie: Angela Furtuna


I. Destinul ultimului mohican

O temă fascinantă: jocurile copilului și ethosul triburilor sale. Mă văd și azi copil, pășind pe străzile clasice, pietruite în stil occidental,I. Strada Libertății, Strada Vasile Bumbac și Aleea Nucului, locuind mereu chiar lângă Palatul Administrativ Suceava (principal monument istoric oficial al Bucovinei de Sud, construit în stil baroc între 1903-1904 de primarul Franz Des Loges ), Parcul Central “Ioan Nemeș” (numele unui drag prieten iubitor de natură și profesor de fizică la liceul meu), cu jocuri la Monumentul Eroilor suceveni (ridicat în 1965), Mânăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Cetatea de Scaun a lui Ștefan cel Mare, Biserica Sfântul Ioan Nepomuk Romano-Catolică, Muzeul Bucovinei, Biblioteca (Centrală) Județeană (cu copaci frumoși și cu istoria ei pasionantă), Școala Populară de Artă, unde am studiat, în paralel cu clasele V-VIII, canto și pianul (cu doamnele profesoare Nussbrauch și Erika Popa) (și pe al cărei loc azi sunt Piața Drapelelor și restaurantul Taco-Loco), Grădina de Vară (unde azi e Banca Comercială), Casa Prunkul, Casa Națională (demolată cu ură de comuniști și din nou pierdută recent sub buldozerele neocomuniștilor, care au făcut o parcare subterană peste fundațiile și ruinele ei, fără să o menționeze), Liceul Ștefan cel Mare (unde am fost olimpică și șefă de promoție), Sinagoga Gah, Școala gimnazială nr. 1 (unde am fost șefă de promoție și elev eminent), Cinematograful Tineretului (unde azi este Parchetul), Cinematograful Modern (lângă liceul meu), Orașul Vechi multicultural cu Strada Karl Marx, situat undeva între Casa Culturii de azi, Biserica și Turnul Sfântul Dumitru și Biserica Armenească; locurile centrale ale Sucevei, unde în secolul al XIX-lea s-au dezvoltat germenii citadinismului central-est-european, ca melting între târgul românesc, burgul german și ștetl-ul evreiesc, și ai economiei urbane.

Îmi amintesc că am plâns la demolarea Casei Naționale, în jurul căreia jucasem adesea șotron, în primii ani ai copilăriei, frumoasa clădire simbolizând cândva “vatra culturală a românilor suceveni”, cu sediul pe 6 Noiembrie nr.2, tragedie petrecută prin anii 1968, la ordinul oficialilor, care nici măcar nu au consemnat data exactă a dispariției monumentului : clădirea, a cărei construcţie realizată în etape după proiectul arhitectului Konrad Bittner a fost inaugurată, în stadiul final (cel de-al doilea corp) la data de 8 mai 1932, fusese, o bună bucată de vreme, sediul instituţiilor culturale ale Sucevei: Biblioteca Centrală de atunci, Muzeul Oraşului Suceava şi Muzeul Porumbescu, Şcoala Română şi Însoţirea orăşenilor români, Casinoul funcţionarilor români. La inaugurarea ei, fostul primar, un înțelept din epocă, Eusebie Popovici, a spus că „această Casă Naţională, începută cu suflet românesc în vreme de răstrişte şi robie, e temeinic şi trainic zidită, fiindcă şi-n temelia ei - ca-n povestea Meşterului Manole - e suflet viu zidit: sufletul cel viu al credinţei în izbândirea neamului românesc!”.

Sistematizarea Sucevei comuniste a fost un proces plin de carnagii și masacre urbane, măceluri arhitectonice și batjocură citadină.

Străini de locurile acestea, activiștii de partid comuniști, aduși și învestiți cu drepturi capitale la decizie, din toate colțurile țării, tăiau mai ușor în carne vie. Aveau misiunea să distrugă memoria orașului anterioară PCR ultranaționalist ceaușist, mai ales memoria imperială arhitectonică și culturală care atesta înrudirea Sucevei, ca Sud simbolic al provinciei hăcuite, cu Cernăuțiul, simbol al Nordului Bucovinei. Pe de o parte, politrucii comuniști tribaliști români le făceau un hatâr ucrainenilor și sovieticilor din URSS, demolând cu buldozerul o parte din Istoria României și îngropând astfel, chipurile, securea iredentiștilor din ambele state; pe de altă parte, erau rase cu buldozerul din oraș mărturiile Holocaustului, vânzările de evrei și gonirea germanilor, acestor două etnii (extrem de importante în modernizarea Sucevei) fiindu-le îndepărtate până și cărțile din bibliotecile publice. Totodată, erau alungați și românii gospodari, intelectuali patrioți sau oameni liberi. Așa au căzut rând pe rând toate piesele și simbolurile, cutumele și tendințele adevărate și bune ale orașului vechi, de o valoare inestimabilă. Proprietarii lor fuseseră alungați, în Gulag și în Holocaust, de către Legionari și Partidul Comunist Român, ambele fiind organizații teroriste extremiste condamnate de istorie: nimeni nu mai putea să apere post factum ruinele, pietrele și șoaptele lor.


II. De la exodul civilizator, către exodul destrămării

Am trăit majoritatea anilor copilăriei și ai maturității în centrul Sucevei, fiind născută aici pe 19 iunie 1957, chiar în inima orașului. Universul acestui leagăn natal și al locuitorilor săi era fascinant pentru că era ambiguu, complex și divers, luptând din răsputeri să iasă din tiparul reducționist al paradigmelor totalitare. Un oraș tipic pentru cea mai zbuciumată Europă postbelică, și o parte de lume imperială, occidentală; această lume interacționa oarecum exotic, pe matricea sa medievală, după 1775 (instalarea austriecilor în Bucovina), cu cealaltă parte de lume prezentă în arealul românesc, tot imperială, dar controlând Europa de Sud-Est, Asia de Vest și Africa de Nord. Printr-o simultaneitate deloc întâmplătoare, din momentul când românii din vest și din nord – printre ei și bucovinenii – intrau sub înrâurire austriacă, deci occidentală, imperiul asiatic al otomanilor își accentua în mod dramatic stăpânirea asupra Moldovei și Munteniei. Totuși, aceste părți de lumi, atât de diferite, se armonizau prin limbă, obiceiuri și cultură, la fel cum o armonizare se observa și în profunzime, între păturile țărănești și cele, disons, boierești, culte, când o anumită accelerare a civilizației impusese foarte dinamic, la începuturile secolului al XIX-lea, interacțiuni între câteva straturi de cultură. Era perioada când istoria încă nu apucase să creeze o limbă de cultură în acord cu mutațiile epocii, iar din această cauză boierii erau aceia care vorbeau aceeași limbă ca țăranii. Fenomentul a fost emblematic pentru teritoriile românești amprentate de imperii, cu atât mai mult cu cât s-a asociat și cu nașterea unei “minorități active”, care adopta în viteză ideile și cutumele Occidentului, și care prin acțiunea ei politică și intelectuală izbutea, într-un răstimp de două generații, să influențeze și chiar să schimbe cultura unui popor în integralitatea sa.

Astăzi se produce un al doilea astfel de val, dar cu semn schimbat: exodul în Apus al populației Bucovinei (și Sucevei), creat de data aceasta nu de presiunea imperiilor vecine, ci de presiunea din ultimele decenii a deciziilor politice (aventuriere și extremiste) ale Puterii din România. Dacă primul val fusese unul civilizator, valul de acum are un rol nefast asupra Sucevei: o lume se descompune, se ruinează, se dizolvă în neant.
 

III. Dinastii și cruciade împotriva memoriei și a indentității

Am revenit la Suceava, pentru un timp. Mai suntem în viață puțini din cei ce am resimțit și descris în zona noastră miezul întâlnirii dintre Estul Europei și Europa Centrală.
Cei care azi, de la tribuna partidelor, în delir electoral absurd, își zic “suceveni” și “mandatați ai sucevenilor” sunt o adunătură definită strict politic, de comuniști și legionari cosmetizați, veniți din cele patru vânturi, care habar nu au nimic despre ethosul sucevean, construit prin cultură și conviețuire. Ei au doar programul de acțiune al unui buldozer și schema ingineriei politice.

Eram copii. Am fost martori direcți la aceste evoluții. Încă putem povesti despre formele de extremism care au distrus orașul.

Și alungarea oamenilor buni ai Sucevei clasice și veritabile a continuat, și încă e în derulare. Suntem persecutați, eliminați și vânați chiar de tartorii extremismului politic instalat aici la noi acasă în ultima jumătate de secol, dar reactivat și în contextul actualului exod.

De peste 50 de ani, barbarii extremiști ai totalitarismului, astăzi reinventați sub alte nume, dar fiind cu toții Restauratori ai PCR și Legiune, și ai aparatelor lor de Propagandă și Poliție Politică, au capturat leagănul copilăriei noastre. Vezi și documente prezidențiale oficiale:
RAPORTUL FINAL PE COMUNISM ÎN ROMÂNIA, 2006 - COMISIA PREZIDENȚIALĂ:
https://www.wilsoncenter.org/.../RAPORT%20FINAL_%20CADCR.pdf
RAPORTUL FINAL PE HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA 2004 - COMISIA PREZIDENȚIALĂ:
https://www.inshr-ew.ro/.../Raport.../Raport_final.pdf.pdf

... Atmosfera de azi a Sucevei e din nou tulburată de străinii de aceste locuri, personaje și secte politice extremiste dezvoltate în ultimii 30 de ani, care au baronizat și mafiotizat ținutul după bunul plac în tot acest timp - neocomunismul și neolegionarismul, prin personificările lui mafiot-oligarhice, au câștigat teren: o armată de profitori comuniști și legionari, deveniți lideri politici și agenți de forță-humint, țărani lacomi, extremiști și trădători ai vetrelor natale dar cocoțați în troicile PCR și emanate, proveniți majoritar nu din Suceava (pe care doar o căpușează și distrug), ci din cătune, orășele și sate obscure (Botoșana, Vama, Salcea, Mitoc, Cajvana, Forăști, Flămânzi, Rădăuți, Dorohoi, Vicov și atâtea altele) construiesc un veritabil secol al fratricidului și al distrugerii istoriei. În puține locuri aparent democratice s-a mai întâmplat ca atât de mulți străini comasați brusc într-o zonă, la ordin politic, ca o invazie, să distrugă atât de mult și de neângrădit memoria și rosturile acelei zone – mai întâi în numele românismului tribalist, mai apoi în numele libertăților antreprenoriale și de război, sau ale reactivării tradiționalismului-ultranaționalist-ortodox. Lucrurile se petrec aievea, memoria e falsificată; prin tehnici de cyberint-humint, specifice unui război hibrid orientat împotriva populației, Puterea și serviciile construiesc artificial personalități publice, grupuri de putere, cercuri tematice și propaganda, influenceri, simboluri ce sunt repede evidențiate și instalate în manuale, icoane, mesaje subliminale, în condițiile în care Cultura și Cultele au devenit o afacere politică, iar Universitatea locală o bază cvasi-militară lipsită de independență și autonomie academică, fără intelectuali cu discurs civic, cu rol esențial în democrație, dar cu o armată de acoperiți și agenți activi, diminată de mediocritatea profesorilor rurali și scuturată de un răsunător scandal de plagiat internațional comis chiar de un prorector sau de o uriașă manevră de înlăturare din spațiul academic a unui notabil simbol al luptei antitotalitare, totul fiind făcut pentru a asigura din nou în Universitate protecția Puterii, monopolul Rețelei cadristice neo-totalitare și continuitatea valorilor comuniste și de extrema dreaptă.

 

 

Categorie: Angela Furtuna


Evocarea lui Mihai Eminescu la Ziua Culturii Naționale invită la numeroase itinerarii literare, istorice și culturale. Astfel, la 19 noiembrie, 2002, în numărul 49 al revistei România literară, pp. 16-18, cercetătoarea și istoricul Gabriela Omăt (de la a cărei moarte se împlinesc cinci ani în 2024) publica studiul Glose la o fotografie – E. Lovinescu, victimă a mitului eminescian.

Categorie: Angela Furtuna


Moto:
Nu ne mai gândim la Europa decât din Europa scufundată (Milan Kundera)

Categorie: Angela Furtuna

Un medalion de platină, la gâtul Reginei spiritului românesc

Acum 20 de ani, în noiembrie, apărea numărul 4/ 2003 al revistei Hyperion, despre care Al. Cistelecan avea să scrie, în revista Vatra, nr. 11-12/ 2003, Anul 33, p.191 (rubrica talmeș-balmeș): “numărul 4 al Hyperionului de Botoșani e un număr dedicat, aproape în întregime, doamnei Monica Lovinescu, începând chiar  de la editorialul lui Gellu Dorian (“Lume multă, oameni puțini”).

Categorie: Angela Furtuna

A fost o șansă pentru România dictatorială și post-comunistă faptul că, lucrând în folosul României la Paris, în inima Occidentului, mult timp pentru o redută veritabilă a presei democratice (Radio Europa Liberă), pentru eliberarea țării sale din ghearele dictaturii despotice când kremliniene, când tribaliste ultranaționaliste, Monica Lovinescu a putut ajunge mai direct și convingător la opinia publică internațională pentru a-i comunica tragediile îndurate de poporul român și a o atrage de partea românilor.

Categorie: Angela Furtuna

         Rolul memoriilor și al istoriilor se dovedește a fi diferit, în epoci diferite, dar și în contextul accelerării ce are loc în epoca noastră, definită drept una a post-advărului și a post-realității. Ce se mai poate face pentru memoria Monicăi Lovinescu? Memorie și istorie, astăzi, înseamnă un câmp de luptă. Între colectivizarea funcțiilor mnezice și libertatea învingătorilor de a impune istorii “oficiale” se duce un război.

Categorie: Angela Furtuna


New York, New York

- Vino la New York, mi-a spus Norman Manea, la despărțire. Amândoi aveam lacrimi în ochi. Simțeam că el se afla acasă pentru ultima oară. Mama își dormea veșnicia în pământul Bucovinei, de al cărei farmec nu ne putem apăra. Dar fiul nu ajunsese la inima fraților bucovineni. Cărțile sale fuseseră demonizate sau ocultate de către oamenii de bine ai locului, mulți fiind autori și cărturari mândri că sunt de fibră “ortodoxist-patriotică”.

Categorie: Angela Furtuna

- 90 de ani de la debut -

Moto: "Yvonne Rossignon, cea a exilului, ne demonstrează şi ne justifică lecţia sa că naşterea şi sangvinitatea nu determină singure o etnie, fără a înţelege şi a însuşi mesajul esenţial al spiritualităţii, adoptată nu numai prin aderarea la trunchiul profund al vieţii, dar şi prin trăirea istoriei şi abordarea semnificaţiilor ei" (Ileana Corbea)

Categorie: Angela Furtuna

- 150 de ani de la naștere -

Otilia Marchiș a fost o scriitoare și un critic de artă notabil, o femeie excepțională, care a iubit călătoriile, mai ales călătoria către esențe, altruismul, prietenia, dialogul între culturi, sensul primordial al aventurii cunoașterii: „ ... Scopul unei călătorii bine făcute şi adînc înţelese este acela de a te întoarce acasă mai bun, mai înţelept, mai deschis spre orizontul fără sfârşit al umanităţii“. A fost un spirit elevat și un model de valoare ce se poziționează prin sinceritate și încredere.